Feline exotice: 12 specii puţin cunoscute

Toate felidele din lume (membrii familiei Felidae), spun specialiştii în cele mai recente teorii ale lor (sprijinite pe date genetice, accesibile în ultimii ani datorită tehnicilor moderne de analiză ADN), descind dintr-un singur strămoş comun. Primele felide au apărut în Oligocen, în urmă cu cca. 25 milioane de ani. Grupul a apărut în Asia şi s-a răspândit treptat prin lume. Studiile morfologice şi genetice sugerează că din strămoşul comun s-ar fi desprins, în timp, mai multe linii evolutive, care s-au diversificat şi răspândit în cursul a cel puţin 10 migraţii, cucerind un continent după altul, prin intermediul punţilor de uscat care, în diferite perioade, au legat între ele masele continentale. Au trecut din Eurasia în America de Nord prin puntea de pământ care, în timpul glaciaţiunilor, se fla pe locul unde se găseşte azi Strâmtoarea Behring. Apoi, din America de Nord, au trecut în cea de Sud prin istmul Panama. Azi, specii native de felide sunt prezente pe toate continentele cu excepţia Australiei şi a Antarcticii, iar grupul cuprinde peste 40 de specii actuale.

E un grup de mamifere aflat în plină expansiune evolutivă, competitiv şi „tânăr”. Geneticienii Warren Johnson şi Stephen O’Brien, de la US National Cancer Institute, care au realizat un studiu complex asupra geneticii felidelor, analizând ADN-ul mitocondrial şi nuclear, estimează că 60% dintre speciile actuale de felide au apărut în ultimul milion de ani.

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Feline mari, feline mici. Feline sau felide?

„Marile feline” este un termen care nu are relevanţă din punct de vedere al clasificărilor pe baze ştiinţifice; este doar un termen ce descrie percepţia omului asupra diverselor specii de felide, în funcţie de talia lor. Cele mari sunt mai uşor de văzut, mai frapante ca aspect, fac o impresie mai puternică asupra omului şi pot fi, adesea, periculoase pentru el.

De altfel, nici definiţia acestei categorii nu e foarte clară, existând cel puţin două perspective: una include în categoria „feline mari” doar membrii genului Panthera – leul, tigrul, jaguarul şi leopardul; alta, mai largă, adaugă la cele patru specii de mai sus şi puma, leopardul de zăpadă, leopardul marmorat şi ghepardul.

Numele ştiinţfic al familiei de mamifere  despre care vorbim este Felidae, iar aceasta cuprinde două subfamilii: Pantherinae şi Felinae. Toate „pisicile”  sălbatice mici şi mijlocii despre care va fi vorba în acest articol (ca de altfel şi pisicile domestice) aparţin  subfamiliei Felinae.

Din această perspectivă, expresia „marile feline”  este incorectă ştiinţific, căci tigrul, leul, leopardul şi jaguarul, leopardul de zăpadă şi leopardul marmorat nu fac parte din subfamilia Felinae, ci din Pantherinae. Dar a intrat în limbă expresia asta, „marile feline”, iar pentru uzul curent e suficient de bună, chiar dacă din punct de vedere strict ştiinţific nu mai este tocmai corectă. (De fapt, şi clasificările se mai schimbă, pe măsură ce se descoperă lucruri noi despre speciile implicate şi relaţiile de rudenie dintre ele.)

În schimb, când e vorba despre „pisicile” mijlocii şi mici din toate celelalte genuri şi specii, e la fel e corect să le zicem feline ca şi felide, căci ele fac parte, cu toatele, din subfamilia Felinae a familiei Felidae.

(Da, sistematica zoologică e complicată. Iar cu pisicile încă e simplu. Dacă aţi vedea ce încurcată şi dificilă e sistematica unor famiii de insecte…)

Aşadar, pe lîngă „marile feline”, mult mediatizate şi destul de cunoscute, lumea felidelor cuprinde şi un număr însemnat de specii de dimensiuni mai mici – deşi variaţiile sunt mari şi aici – adaptate la fel de fel de moduri de viaţă, multe având înfăţişări aparte şi o biologie plină de detalii interesante.

Despre lincşii europeni şi nord-americani şi despre pisica sălbatică eurasiatică (Felis sylvestris – specia care trăieşte şi la noi) biologii şi chiar publicul larg mai ştiu câte ceva. Dar, pe lîngă ele, universul felidelor cuprinde alte zeci de specii de talie mijlocie şi mică, locuitori ai savanelor, munţilor, junglelor ori pustiurilor şi care sunt realmente puţin cunoscute.

Aproximativ trei sferturi dintre speciile de felide trăiesc în zone împădurite şi sunt căţărători agili. Există şi câteva specii care trăiesc în zone montane sau deşertice. Multe sunt silenţioase, nocturne şi locuiesc în habitate greu accesibile omului, ceea ce explică faptul că adesea se ştiu prea puţine lucruri despre ele.

Deşi aceste „feline mici” sunt prea multe pentru a le cuprinde pe toate în spaţiul unui singur articol, iată o „galerie” de 12 specii care dau o idee destul de corectă despre diversitatea acestui grup şi larga lui răspândire – semne ale unui neîndoielnic succes evolutiv, contracarat, din păcate, în cazul multor specii, de influenţa umană, manifestată prin vânare excesivă şi distrugerea habitatelor.

Pisica lui Pallas (Otocolobus manul), numită şi manul, este o specie de felid cu înfăţişare aparte: de talie mică, are o blană foarte deasă şi lungă, care o face să pară mult mai mare, un corp îndesat şi o „faţă” turtită. Este o specie adaptată zonelor stâncoase, trăind adesea în regiuni montane, până la altitudini de peste 5000 metri, locuind în vizuini adăpostite între pietre şi vânând rozătoare şi păsări.

Manulul are un areal larg, în ultimii ani fiind observate exemplare în zone în care nu se ştia că ar exista. Trăieşte în Asia Centrală, în Afghanistan şi Pakistan, în Iran şi Tibet, iar anul acesta un exemplar a fost fotografiat cu o cameră-capcană în munţii Himalaya de pe teritoriul Bhutanului. Dar acest areal larg este fragmentat, astfel că numărul exemplarelor nu este atât de mare pe cât s-ar crede, mai ales că manulul este vânat (intenţionat sau din greşeală, fiind uneori confundat de la distanţă cu o marmotă) sau prins accidental în capcanele puse pentru alte animale. Specia a fost declarată „aproape ameninţată” de către IUCN şi acum este protejată în aproape toate ţările în care trăieşte.

Servalul (Leptailurus serval), răspândit în Africa sub-sahariană, este, în principal, un reprezentant al faunei savanelor, deşi distribuţia sa largă include şi zone muntoase. Pe lângă forma obişnuită, cu blana presărată cu pete de culoare închisă pe un fond gălbui, există şi exemplare melanice, cu toată blana de culoare închisă, aproape neagră; asemenea exemplare se întâlnesc în număr mai mare în munţi, la altitudini de peste 3000 m. Servalii vânează mai mult noaptea şi sunt specializaţi în consumul de rozătoare, deşi dieta lor include, la nevoie, fel de fel de prăzi – păsări, iepuri, broaşte, insecte, reptile şi, când au prilejul, chiar câte o gazelă sau antilopă de talie mică. Servalii sunt consideraţi de oamenii de ştiinţă drept foarte inteligenţi, înzestraţi cu o capacitate remarcabilă de a rezolva probleme.

Această specie a fost utilizată recent pentru crearea unei noi rase de pisici, prin încrucişarea servalului cu pisica domestică. Noua rasă, denumită Savannah, a fost recent recunoscută de asociaţiile de profil şi are tot mai mulţi admiratori, însă existenţa acestor rase de „super-pisici” nu este lipsită de riscuri pentru om şi mediu.

Caracal sau linxul de deşert (Caracal caracal) trăieşte în Africa, Orientul Mijlociu, Pakistan şi India, mai ales în zonele de stepe uscate şi semi-deşert, deşi poate fi întâlnit şi în păduri ori savane. De obicei solitare (deşi adulţii trăiesc, uneori, în perechi), aceste felide vânează în special noaptea, prinzând iepuri, rozătoare, damani, păsări (într-un mod spectaculos, sărind după ele foarte sus în aer şi capturâdu-le cu o precizie formidabilă), chiar şi căte o antilopă mai mică. Asta în sălbăticie, deoarece vânează şi prin aşezările omeneşti, omorând capre, oi şi păsări de curte, drept care fermierii din Africa le consideră nişte dăunători periculoşi.

Pisica-leopard (Prionailurus bengalensis) este o mică specie sălbatică de felid (de mărimea unei pisici domestice), larg răspândită în Asia; arealul ei se întinde din estul Siberiei până în Indonezia şi Filipine. Deşi nu este considerată în pericol, specia este totuşi protejată într-o oarecare măsură, prin convenţiile ce interzic comerţul cu blănuri ale acestor animale. Dar, chiar şi aşa, pisica-leopard este vânată intens în unele ţări asiatice, în ciuda faptului că unele dintre aceste ţări au semnat oficial menţionatele convenţii. Uniunea Europeană a interzis importul blănurilor de pisică-leopard încă din 1988, dar în destule ţări din Asia încă se face comerţ cu blana provenită de la această specie.

Pisica-leopard a fost, recent, utilizată pentru crearea unei noi rase de pisici, numită Bengal, prin încrucişări ale unor exemplare sălbatice de Prionailurus bengalensis cu pisici domestice.

Pisica de Borneo (Catopuma badia) este una dintre cele mai puţin cunoscute specii de felide. Rară şi ascunsă, trăind în păduri tropicale dese, este o specie endemică în insula Borneo (adică trăieşte numai aici). Nici măcar localnicii n-o cunosc prea bine, ceea ce sugerează că e vorba despre populaţii cu efectiv redus şi cu densitate scăzută. Nu se ştie mai nimic despre reproducerea acestor felide ori despre obiceiurile lor alimentare. Se crede că numărul lor total nu depăşeşte 2.500, iar specia este ameninţată, mai ales din cauza distrugerii habitatului ei – pădurile – tropicale, în Borneo înregistrând-se una dintre cele mai rapide rate de despădurire din lume.

Pisica-pescar (Prionailurus viverrinus) este o specie asiatică, distinctă prin obiceiurile ei „acvatice”, altminteri puţin răspândite în neamul felidelor: trăieşte în zone umede (mlaştini, malurile râurilor, păduri de magrove) şi se hrăneşte în proporţie de 75% cu peşte. Bună înotătoare, se şi scufundă uneori pentru a-şi prinde prada.

Pisica nisipurilor (Felis margarita) este remarcabilă prin desăvârşita ei adaptare la cele mai dure condiţii ale climatului cald şi arid: este singura specie de felid care „locuieşte” predominant în deşerturi, trăind în Sahara, Deşertul Arabiei şi zonele deşertice din Iran şi Pakistan. Reuşeşte să supravieţuiască şi în medii în care temperaturile diurne ating 52 grade Celsius, graţie unor adaptări morfologice şi fiziologice: între perniţele labelor are peri lungi, care izolează degetele de fierbinţeala nisipului sau a pietrei; „funcţionează” cu apă puţină, putând petrece luni fără să bea, mulţumindu-se cu apa procurată din prăzile pe care le mănâncă (mai ales mici rozătoare) etc. Este şi ea ameninţată, din cauza degradării habitatului ei, prin extinderea aşezărilor şi activităţilor umane; sosirea oamenilor înseamnă şi apariţia capcanelor, a pisicilor şi a câinilor, domestici ori sălbăticiţi, ceea ce implică o competiţie sporită pentru resursele de hrană şi contaminarea cu diverse boli.

Margay (Leopardus wiedii) este o locuitoare a pădurilor tropicale dese, răspândită din Mexic până în Argentina. Îşi petrece practic aproape toată viaţa în copaci, vânând păsări şi maimuţe mici, şopârle şi broaşte arboricole. Abilităţile ei de căţărătoare sunt excepţionale: este una dintre foarte puţinele specii de felide capabile să coboare pe trunchiul unui copac cu capul în jos şi au fost observate exemplare care se ţineau agăţate într-un arbore doar cu o singură labă.

Recent, un grup de cercetători a observat şi descris capacitatea uimitoare a acestei pisici de a imita sunetele scoase de una dintre prăzile sale, tamarinul bicolor (o mică specie de maimuţă sud-americană), o strategie care, împreună cu formidabillele ai abilităţi acrobatice, îi asigură succesul la vânătoare. Din păcate, succesul nu e de ajuns pentru a-i asigura supravieţuirea, în condiţiile în care este încă vânată pentru blana ei splendidă.

Alte cca. 15 specii de felide mici trăiesc pe Pământ, multe dintre ele fiind în pericol. Restrângerea habitatelor sub presiunea civilizaţiei umane şi vânarea multora dintre aceste specii, pentru blănurile lor frumoase, sunt principalele cauzele ale declinului accentuat al majorităţii felidelor de talie mică şi mijlocie. Şi mai este ceva: în vreme ce pentru speciile mai mari de felide sunt întreprinse programe de conservare cu bugete de milioane de dolari, pentru aceste specii mici se face mult prea puţin. Obsesia noastră pentru megafaună ne face să uităm că şi aceste specii mai mici sunt importante, că sunt de asemenea prădători de top în habitatele în care trăiesc, având un important rol ecologic, şi că îşi au rostul lor în mozaicul de specii consolidat de-a lungul a milioane de ani de evoluţie.

În ultimii ani, câteva asociaţii internaţionale de protecţie şi-au propus să pună în practică programe care să aducă în atenţia lumii şi să asigure ocrotire şi acestor mamifere. Small Cat Conservation Alliance , Small Cat Action Fund, International Society For Endangered Cats şi altele încearcă „să pună reflectorul” şi pe aceste mici feline, adesea revoltător de neglijate în comparaţie cu celebrele lor rude, marile feline.